Acomodarea in 4

    Pe bebe il iubeste, l-a iubit de prima data, e grijulie si protectoare, il mangaie, il pupa si el e un fratior norocos cu o sora ca ea.
    Dar acomodarea a fost grea, una din cele mai grele perioade perioade din viata noastra de parinti. Am pregatit-o inainte, am citit impreuna carti despre venirea bebelusului, am povestit mult, insa atunci cand s-a intamplat a fost coplesita de sentimente si i-a fost greu sa inteleaga si sa accepte schimbarile.
    Stiam de la alte familii cu 2 copii ca e grea acomodarea, citisem despre asta si intr-un fel ma asteptam sa fie greu inceputul. Dar nu ma asteptam sa fie atat de greu. E asa simplu cand citesti experientele altora, insa e atat de dificil cand traiesti propriile experiente cu tantrumuri, crize de furie si plans pana la epuizare.

    In primele saptamani de la nasterea bebelusului, am auzit de cele mai multe ori “nu e bine”.  Nu e bine coada, nu sta bine tricoul, nu stau bine sosetele si in fiecare zi ceva nu era bine. Am facut si i-am desfacut coada de 30 de ori si tot nu era bine. Isi dorea parul mai mare si o coada lunga si asta a fost lait-motivul multor tantrumuri.
    In viata ei aparuse o fiinta noua cu care trebuia sa imparta totul: parintii, bunicii, casa, toata iubirea si afectiunea tuturor care pana atunci fusese numai a ei.  Am petrecut cat de mult timp am putut cu ea, insa nu era suficient, ea m-ar fi vrut in totalitate. Ii explicam ca si bebe are nevoie de mama, parea ca intelege, dar a doua zi se supara iar.
    A fost suparata mult si si-a manifestat supararea peste tot: in casa, pe strada, in autobuz cand ne intorceam de la gradinita, unde ne privea toata lumea si veneau sfaturi de la mai multe persoane in acelasi timp. Nu aveam putere nici sa le raspund ceva. Eram concentrata sa fiu langa ea si as fi facut orice sa o ajut sa se linisteasca, dar avea nevoie sa planga, sa se descarce.

    Imi cerea ca vrea in brate exact cand plangea bebele. Uneori reuseam sa o iau in brate, daca eram in casa, daca mai eram cu cineva. Dar a vrut in brate cand eram singura cu ei pe strada. Ce era sa fac cu mogaldeata firava de cateva saptamani care se cuibarea deja in bratele mele? Nu puteam sa-l las jos pe cel mic. Fizic,  imi era imposibil… mai aveam cativa metri pana acasa, dar nu a vrut sa mai mearga. Nici o explicatie nu parea sa o ajute. Nicio solutie nu era buna. Nu a acceptat nici varianta sa ii tin pe amandoi in brate. A vrut doar ea in brate. A plans, a tipat, si-a strigat durerea: “Lasa-l jos, vreau eu in brate!” Ma simteam neputicioasa si zilele senine si linistite in 4 pareau departe, de fapt nu se intrevedea prea curand liniste.

    Aveam nevoie cu totii de timp si rabdare pentru a ne obisnui.

    Intr-o seara, dupa ce plansese ca vrea sa doarma doar cu mine, in timp ce Andru plangea in cealalta camera, zice:
    – Imi pare rau ca l-am facut pe bebe sa planga, dar aveam nevoie si eu sa stau cu tine.
    – Stiu….amandoi aveti nevoie sa stati cu mine.
    Vrei sa il luam si pe el aici sa stam impreuna?
    – Daaa!

    Usor-usor l-a acceptat, s-a obisnuit cu prezenta lui, a invatat sa-si gestioneze emotiile si sa isi exprime sentimentele. Am asigurat-o ca e normal ceea ce simte si daca ne va spune vom gasi impreuna solutii. Tantrumurile s-au rarit si crizele de plans nu au mai fost asa intense. Spre trei luni ale lui bebe, lucrurile s-au linistit.

    El a mai crescut, a inceput sa ii zambeasca, au inceput sa interactioneze si sa comunice. Cand plange Andru, ea ii canta, ii aduce jucarii, incearca sa-l distreze. Din cand in cand il lasa sa se joace chiar si cu papusile printese.

    Ii las singuri cateva minute. Uneori se joaca amandoi, uneori el plange dupa mine. Si ea ii spune:

    “De ce plangi? De ce nu stai cu mine? Sunt sora ta, sora mai mare! Sunt aici cu tine.”

     

     

     

     

     

    Acomodarea a fost o etapa, nu chiar usoara, dar a trecut, s-aproape am uitat.

    Iar acum chiar se distreaza impreuna.

    Mai jos un moment de joaca.

     

    Photo : Images by Olga Vuscan,  Cristina Tomani